Istoricul Uniiunii Europene

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate naţiunile continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor. Europa a rămas însă profund divizată şi afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. După primul război mondial, ideile şi preocupările pentru o Europă unită au fost frecvent evocate. Adunarea Societăţii Naţiunilor a adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezoluţie care hotăra crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeană. Iniţiativa a aparţinut ministrului de externe al Franţei, Aristide Briant, care a fost şi desemnat preşedinte al Comisiei. Obiectivul prevăzut era crearea unei organizaţii europene cu caracter politic şi economic. Datorită crizei internaţionale şi evoluţiei evenimentelor pe continent, ideea creării Uniunii Europene a intrat în impas şi apoi s-a renunţat la ea. După cel de-al doilea război mondial o mare parte a economiei europene era distrusă. Chiar şi în această situaţie ideile despre unitatea europeană au fost reluate. În 1946, Primul ministru de atunci al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit într-un discurs ţinut la Zurich, în Elveţia, despre necesitatea creării „statelor Unite ale Europei”. În 1947 a fost lansat „Planul Marshall”, în scopul reconstrucţiei europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstrucţie tuturor ţărilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de ţările care urmau să constituie Europa Occidentală. La sfârşitul deceniului ’40 a început să se contureze o nouă diviziune a Europei după criteriul politico-ideologic şi sistemul economico social, respectiv Europa Occidentală şi Europa de Est. Contradicţiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare –NATO (1949) şi Tratatul de la Varşovia (1955). A urmat o perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de „război rece”, încheiată abia la începutul deceniului ’90. Cele două părţi ale Europei divizate – Vestul şi Estul – au urmat şi în domeniul economic cursuri diferite. Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin „Planul Marshall”, aceste ţări au creat în 1948 Organizaţia de Cooperare Economică Europeană. Aceasta a devenit mai târziu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care există şi în prezent , având desigur alte obiective decât cele ale organizaţiei înlocuite. În 1949 a luat fiinţă şi Consiliul Europei. Ca model pentru începuturile cooperării economice a servit şi Uniunea vamală a Beneluxului, formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg, care a intrat în vigoare în 1948. Primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene aparţin lui Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa. El a propus ca producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, a mers mai departe şi a propus un plan, care i-a purtat ulterior şi numele, „Planul schumann2 pentru crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Italia şi ţările Beneluxului au sprijinit acest plan şi în 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris” între Belgia, Franţa, Republica federală Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. CECO a luat fiinţă la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului. Cele şase ţări membre ale CECO au făcut un pas important în direcţia unei uniuni economice generale şi a unei uniuni în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare în 1956 , când au căzut de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian un adept frecvent al unităţii europene. Această înţelegere a dus la semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957, de către cele şase ţări, care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene ale Energiei Atomice (EURATOM). Potrivit tratatului de la Roma (1957) şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către instituţiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea monedei unice în teritoriul comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevedea şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre. În concepţia Tratatului de la Roma, uniunea economică şi monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre şi o convertibilitate reciprocă totală şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre şi apoi punerea în circulaţie a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economică şi monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia că Uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susţină edificarea pieţei unice şi a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară. Astfel s-au născut cele trei Comunităţi Europene. La început, CECO, pe de o parte, CEE şi EURATOM, pe de altă parte, aveau instituţii proprii. În 1967, ele s-au unit funcţionând sub denumirea de Comunităţile Europene, sau Comunitatea Europeană, cu instituţii comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economică Europeană (CEE) şi adesea „cei 6”. Dacă până în 1970 nu s-au întreprins măsuri pe linia realizării uniunii monetare, deteriorarea situaţiei monetare pe plan internaţional, precum şi măsurile luate de SUA pe linia întăririi dolarului american pe piaţa internaţională, au relansat discuţiile ţărilor comunitare pentru integrarea monetară în cadrul comunităţii prin stabilirea unei identităţi monetare proprii în raport cu dolarul. În acest sens, Acordul de la Washington-Smithsonian Agreement – din 1971, restabilea o oarecare ordine în relaţiile monetare dintre dolar şi monedele europene, fixând noi raporturi privind ratele de schimb, sub formă de parităţi. S-a convenit ca monedele ţărilor din Comunitatea Europeană să oscileze în jurul unei marje de 2,25% peste şi sub paritatea dolarului, faţă de 9% cât era în acel moment. Deteriorarea continuă a situaţiei economice şi sociale din ţările Uniunii Europene, tulburările monetare produse pe pieţele de schimb, au diminuat, pentru un timp, interesul realizării Uniunii Monetare. Deci, Planul Werner (1970) {care prevedea realizarea într-o perioadă de 10 ani, în două etape, a unei uniuni economice şi monetare având ca obiective: asigurarea convertibilitaţii depline a monedelor ţărilor membre, eliminarea marjelor de fluctuaţie a cursurilor valutare şi introducerea unei monede unice} n-a putut fi aplicat, singurele realizări mai importante fiind crearea la 24 aprilie 1972 a dispozitivului ,,şarpelui monetar” şi înfiinţarea în aprilie 1973 a Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM) care să se ocupe de finanţarea europeană Ţările participante la ,,şarpele monetar” şi-au luat angajamentul la 24 aprilie 1972 de a nu permite fluctuaţii ale cursurilor valutare reciproce mai mari de 2,25% (aşa zisa fluctuaţie concentrată). Faţă de monedele celorlalte ţări, membre sau nemembre ale CEE, cursurile valutare din şarpele monetar flotau liber. Acest sistem şi-a încheiat activitatea în martie 1979, ca efect al creării Sistemului Monetar European, al cărui obiectiv declarat era crearea unei zone de stabilitate monetară în EUROPA Occidentală, care să protejeze economiile acestor ţări de instabilitatea financiar – monetară internaţională şi, în mod deosebit, de fluctuaţiile puternice ale dolarului american în acea perioadă, precum şi relansarea procesului de integrare europeană. Sistemul monetar european a însemnat naşterea unei noi monede – ECU (European Currency Unit)- ca unitate de cont. Cursul de schimb al ECU se calculează ca o medie ponderată a unui coş valutar alcătuit din monedele statelor comunitare. ECU – ul constituie un instrument de reglementare a relaţiilor monetare dintre băncile centrale, valoare de rezervă şi valoare de schimb contra numerar, în cadrul noului mecanism de plăţi şi credit. În următoarele două decenii, CEE se extinde prin aderarea în ianuarie 1973 a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Se constituie astfel „cei 9”. În ianuarie 1981 aderă Grecia, iar în ianuarie 1986 Spania şi Portugalia. CEE devine „cei12”. Reuniunea la nivel înalt a Uniunii Europene, din 10 decembrie 1991, care a avut loc la Maastricht (Olanda), a decis cea mai importantă reformă din istoria Uniunii. La această reuniune, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale UE au căzut de acord asupra proiectului de tratat cu privire la Uniunea Economică şi Monetară şi introducerea monedei unice – EURO. În 1993, ţările membre ale CEE au considerat că sunt pregătite condiţiile pentru efectuarea pasului hotărâtor al integrării. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) – care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a modificat şi extins tratatul pe baza căruia s-a stabilit Comunitatea Economică Europeană (CEE). Tratatul a prevăzut şi schimbarea denumirii din Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană (UE). Tratatul de la Masstricht este un fel de constituţie pentru UE. Prin Tratatul asupra Uniunii Europene cetăţenii statelor membre devin în mod liber cetăţeni ai Uniunii, cu următoarele drepturi: să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre; să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară în statul în care îşi are fiecare domiciliul, să fie protejat de autorităţile diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru; să se adreseze parlamentului şi avocatului poporului. În ianuarie 1995 aderă încă trei ţări – Austria, Finlanda şi Suedia – constituindu-se „cei 15”, actuala componentă a Uniunii Europene. Aşa cum arătat deja, bazele juridice ale CEE au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957. Procesul integrării a progresat şi prevederile acestui tratat nu mai răspundeau corespunzător evoluţiilor lui. De aceea ţările membre au semnat un nou document juridic – Actul Unic European - care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. actul a stabilit realizarea pieţei unice până la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţii.